JSport.roJSport.ro

gabriela marginean felicitariGabriela Mărginean, cel mai bine cotată baschetbalistă din România şi căpitanul echipei naţionale, își dorește ca după ce va renunța la baschet să pună umărul la combaterea sărăciei în lume.

Campioană a Spaniei în acest an cu Perfumerias Avenida din Salamanca, Gabriela Mărginean (29 de ani) şi-a petrecut acasă la Cluj sărbătorile de Paşti, temporizând totodată luarea unei decizii vizavi de echipa unde va evolua în viitor. Sportiva a semnat ulterior un contract pe încă un an cu campioana Spaniei, alături de care a evoluat şi în Euroligă, unde a fost cea mai bună marcatoare a echipei dar și ce mai bună marcatoare de aruncări libere din competiție.

În toamna lui 2015 Gabi Mărginean revenea la Cluj în postura de căpitan al naţionalei României în victoria din meciul de debut în campania de calificare la Eurobasket-ul feminin 2017, cu Bosnia-Herţegovina, care a adus aproximativ 5.000 de oameni în Polivalentă, record al preliminariilor. A urmat apoi jocul cu Turcia, care a stabilit noi recorduri, inclusiv pentru meciul de baschet cu cea mai mare audienţă all-time din România.

Aproape 7 ani în SUA

Gabi Mărginean a plecat la 17 ani de la Universitatea Cluj în SUA, unde avea să petreacă aproape şapte ani: a terminat ultimele două clase de liceu, după care în următorii patru ani a studiat Psihologie şi Management Sportiv la Drexel University, pentru care a jucat în Colonial Athletic Association (CAA), stabilind numeroase recorduri all-time ale conferinţei. În 2010 sportiva a devenit prima româncă selectată în WNBA din campionatul universitar american (şi a doua româncă care a ajuns în WNBA, după Florina Paşcalău, n.red.) de către Minnesota Lynx, unde însă a rămas foarte puţin. În 2010 an a revenit în Europa și a evoluat pe rând, câte un sezon, în Grecia, Franţa, România – CSM Târgovişte, Turcia şi din 2015 în Spania.

Își face masterul în educație globală

Puţini ştiu că Gabi, cum îi spun cunoscuții, studiază “pe brânci”, înscriindu-se la masterul de educaţie internaţională, cu o durată de doi ani, la aceeași Drexel University şi speră că după ce va face pasul înapoi din baschetul profesionist va lucra pentru o organizaţie umanitară internaţională.

Cjsport a profitat de prezența Gabrielei Mărginean la Cluj, acasă și a provocat-o la un interviu din care puteţi afla mai multe despre cum vede cea mai valoroasă baschetbalistă româncă succesul meciurilor disputate de naţională la Cluj, baschetul din Europa şi SUA, ce studiază şi ce vrea să devină după ce va spune adio baschetului profesionist, cum şi-a schimbat radical dieta alimentară şi ce planuri personale de viitor are.

Gabriela Marginean baschet (3)Reporter: Ați avut un aflux uriaș de public, peste 5.000 de oameni, cu Bosnia şi apoi aproape 7.000 cu Turcia, în meciurile de acasă, disputate la Cluj, din preliminariile Eurobasket-ului feminin 2017. Te așteptai? 

Gabriela Mărginean: În februarie (la meciul cu Turcia, n.red.) m-am aşteptat, după ce am văzut cum a fost în noiembrie (la jocul cu Bosnia-Herțegovina) şi după ce am câştigat, atât cu Bosnia acasă cât şi cu Israelul în deplasare. Atunci în noiembrie însă nu mă aşteptam, cu toate că ştiam că Clujul este un oraş cu tradiţie în sport şi lumea merge la evenimente sportive, dar eram conştientă că este lotul naţional de bachet feminin, ştiam că nu am avut rezultate de nu ştiu când, aşa că nu m-am aşteptat dar am fost foarte plăcut surprinsă de oamenii care au venit să ne vadă şi să ne încurajeze.

Cum vezi calificarea la Eurobasket 2017, în care sunteţi implicate?

Am început cu dreptul şi după aceea am pierdut celelalte două meciuri, dar e sport, câștigi unele jocuri, altele le pierzi. Noi în ultimii ani am pierdut mai mult decât am câştigat. Le-am zis şi fetelor, când intrăm pe teren, ‘intrăm cu gândul să batem, dacă intrăm cu gândul că pierdem, atunci nu jucaţi, staţi pe bancă sau mergeţi acasă că şi aşa ne e greu’. Cu energie negativă extra, clar nu ne ajută. Calificarea este grea, jucăm cu Israelul acasă şi cu Turcia în deplasare, Israelul a bătut Turcia, şanse sunt. Nu se ştie niciodată la nivelul ăsta ce se poate întâmpla, dacă prinzi o zi bună. Şi noi era să batem Franţa la Timişoara (la Eurobasket 2015, n.red.). Nu zic că ne comparăm noi cu echipa Turciei, cu nivelul lor, dar nu e imposibil. Şi ele pot să aibă o zi proastă, iar noi să avem o zi bună şi să jucăm incredibil. Şanse sunt, nu mă duc că pierd; o să fie greu, clar, nu jucăm cu o echipă de ‘ciuri buri’, dar nu zic că imposibil. Gândirea negativă nu ajută, chiar dacă ştiu că nu am avut rezultate, că toată lumea ne vorbeşte, că niciodată nu câştigăm. Am încercat cu ce am avut, cât am putut, nu am putut mai mult nici la Timişoara. A fost mai greu. Unele fete nu au jucat anterior cu echipe aşa tari, la nivelul ăla şi au fost poate un pic speriate. Sper ca aceste experienţe să le ajute măcar pe ele, dacă nu putem ca echipă să arătăm mai mult. Ştiu că toate au crescut cu experienţa de la Timişoara şi noi am crescut ca echipă, dar e greu, clar. Nu mai sunt jucătoarele care au fost, e altă mentalitate.

Ştiu că înainte de baschet ai făcut tenis…

M-am apucat de baschet doar de 12-13 ani. De la 7 ani am început cu tenisul, iar când am mers în State m-am apucat din nou şi am făcut ambele.

În România este un val favorabil pentru tenis, mai mediatizat poate în rândul publicului larg, regreţi că nu ai continuat pe linia asta?

Nu regret, că şi baschetul mi-a deschis nişte căi excepţionale, nu pot să zic că nu am avut satisfacţii şi succese.

Apropo de tenis, meciurile de Fed Cup care au avut loc la Cluj ne-au adus aminte că stăm adeseori mai prost la capitolul mentalitate de învingător. Ai experienţă serioasă în străinătate, cum crezi că poate fi îmbunătăţit lucrul acesta, care pare să lea dea în continuare de furcă românilor, în sport şi nu numai?

Mentalitatea este un lucru greu de schimbat, pe care nu o poţi schimba peste noapte sau în două-trei luni. Am văzut ce greu e la lot, cu fetele, chiar dacă sunt de partea lor şi încerc cât mai mult să le ajut şi să stăm împreună. Văd inclusiv la copiii care vin din spate, pare o tendinţă destul de prezentă în rândul românilor, că tot timpul intrăm cu capul plecat, tot timpul suntem „echipa păcii”. Jucăm cu Spania şi ne spunem „Spania ne bate”. Dacă aşa intri pe teren sigur că te bat, dar intri să câştigi, să dai tot ce ai mai bun şi la sfârşit vezi, poţi să recunoşti; ‘da, au fost mai buni, dar nu intri direct că vai, e Spania sau Rusia…”. Dacă e doar o persoană sau două cu mentalitatea mai schimbată e greu să influențezi o echipă, mai ales când se ajunge la o vârstă când e greu să te şi schimbi.

Simţi o presiune din faptul că eşti privită ca liderul naţionalei feminine, care trebuie să le tragă cumva şi pe celelalte după ea?

Poate la început mi-a fost mai greu, dar acum că am reuşit să le strângem pe toate, să fim cam ‘pe aceeaşi pagină’, e mai uşor. Mi-am luat timpul meu să le cunosc pe fete, nu puteam să ‘intru’ tare în ele, ‘vezi că nu prinzi mingea ca lumea’, ‘vezi că nu faci asta’. Contează şi cum zici lucrurile, nu contează numai faptul că am experienţă că am jucat în SUA şi ce zic eu aia e. Pe fiecare om trebuie să îl iei diferit, să îl abordezi diferit. E o muncă extra, dar are satisfacţiile ei. Chiar dacă nu am reuşit nici în februarie să câştigăm, am reuşit ‘să ajung’ la unele fete, să le trag după noi, pe cele care au un pic de mentalitate schimbată, încât să muncească mai mult, să îşi dorească mai mult. Poate sunt paşi care nu se văd pentru restul lumii, dar pentru ele individual şi pentru mine, pentru noi ca echipă, sunt paşi în faţă.

Gabi Marginean actiuneReţin din meciul cu Bosnia de la Cluj câteva faze foarte încrâncenate, inclusiv una în care ai căzut în urma unui contact peste un panou lateral după care te-ai întors rapid pe parchet… Dincolo de calităţile tehnice, joci adeseori în forţă, folosindu-ţi foarte mult abilităţile fizice. Este ceva ce ai deprins în SUA sau ține efectiv de stilul tău?

Joc cu foarte multă inimă şi nu îmi place să mă las la nimeni, competiţia e ceea ce mă face să muncesc mai mult şi mai mult şi mă face să nu mă las; partea fizică vine şi cu mentalitatea şi din pornirea asta interioară, că nu mă las la oricine. La capitolul forţă cred că a contat mai mult şi experienţa din State, unde trebuia să te baţi cu „tancuri”, e foarte fizic jocul în State, munceam mult şi la forţă. Când m-am întors (în 2010, n.red.) eram de 82 de kilograme, acum am vreo 70. Acum joc fizic că aşa îmi e stilul, aşa joc.

Cât de mare este diferenţa între ceea ce se joacă în SUA şi în Europa, cel puţin la voi, la fete?

E diferenţă mare de stil de joc, acolo (în SUA, n.red.) e clar mai mult pe „1 la 1”, pe forţă, să te bagi tu împotriva a 3-4 adversari şi să dai coş, în timp ce în Europa se pune mai accentul pe ideea de sport de echipă, pe frumuseţea baschetului, ţine mai mult de cap, de IQ, e total diferit, dar clar în State e pe putere, să ‘calci’ peste cinci oameni şi să dai coş. În Europa e diferit puţin, sunt şi aici jucători care merg şi se zbat, dar e diferit, baschetul este mai deştept un pic. Dacă te uiţi şi la echipele de Euroligă de băieţi, este mult mai spectaculos, mai cu cap, tot timpul se caută omul liber, jocul este mai frumos, un pic mai fluent. Şi în NBA e frumos, e spectaculos, se joacă unu la unu, fac scheme, dankuri (slam-dunk-uri, n.red.), fiecare are frumuseţea lui.

Pornind de la experienţa din acest sezon din Spania, cât de mari sunt diferenţele în privinţa mentalităţii sportivilor şi a celor care practică sportul, acolo, comparativ cu România?

Ca mentalitate, ei au avut rezultate de demult, au o şcoală de baschet puternică, ‘mănâncă’ de mici baschet, se vede şi pe rezultate (Spania a fost campioană europeană la băieţi în 2015 şi la fete în 2013), iar în mod clar rezulatele te motivează extra, vrei să lucrezi extra, să câştigi mai mult, să fii mai bun, să nu laşi pe nimeni să te calce în picioare, clar, rezultatele ajută enorm, iar ei le-au avut. Copiii au de mici nume enorme de spanioli sau de ‘spanioloaice’ la care să se uite şi să îşi dorească să ajungă acolo. La noi sunt unele exemple, dar nu se compară cu ce au în Spania, de exemplu. Spaniolii scot jucători pe bandă rulantă, şi mulţi, Ricky Rubio, Pau Gasol; şi pe partea feminină, sunt multe fete la care copiii se uită şi care vor să ajungă ca Alba Torrens, sunt multe exemple care clar îi motivează.

Simţi diferenţe şi în privinţa modului în care sunt priviţi sportivii de mare performanţă acolo, cel puţin în cazul tău, te simţi mai apreciată decât atunci când jucai în România, la Universitatea Cluj, sau la CSM Târgovişte?

În Salamanca numai noi suntem cu echipa, oriunde mergi te cunoaşte lumea şi vin la meciuri, avem o groază de fani care vin. Nu poţi zice că eşti mai apreciată, ci sportul în sine este mai apreciat, nu contează că e partea feminină, fanii vin, sunt învăţaţi de la loturile lor naţionale, au avut rezultate, au echipe bune, le place şi vin, sunt învăţaţi cu rezultate, sunt învăţaţi să câştige şi altfel vin la meciuri. Nu pot să zic că ai noştri nu merg, că şi ai noştri merg, dar ar fi altfel dacă România ar fi campioană europeană, clar. Şi aşa, la U la băieţi şi la noi la lot oamenii merg în continuare. Merg la echipa de băieţi, deşi nu joacă în Euroligă; depinde clar şi de istorie, de tradiţie, dar şi de rezultate, dacă echipa pierde fiecare meci te duci, dar de la un moment dat…

Cam cât timp petreci la Cluj într-un an?

În special vara; de obicei merg, călătoresc, vacanţă, antrenamente, maxim o lună-două. Tot anul e un du-te vino.

Cum ţi se pare Clujul, cât de mult ți se pare că s-a schimbat în decursul anilor?

Mi-a plăcut Clujul de când sunt, ştiu şi cei de la lot şi de la Federaţie, că tot timpul sunt cu Clujul; nu îmi place la Bucureşti, orice ar fi Clujul e mai bun şi face mai bun, sunt ataşată, îmi place oraşul mult, îmi place să vin acasă. S-au mai schimbat lucrurile, s-au mai modernizat, dar pentru mine Clujul e acasă şi îmi place oricum, îl cunosc.

Am citit o mai veche declaraţie mai de-a ta, în care ziceai după plecarea din SUA că ţi-ai dori să revii cât de curând. Mai speri la acest lucru?

Nu, asta a fost atunci, îi ziceam şi mamei, eram cu valul Americii, că America e super, dar de când m-am întors în Europa, am mai schimbat un pic şi nu sunt aşa înnebunită după America. Îmi place mult în Europa şi m-am reobişnuit. Experienţa cu WNBA a fost excepţională, dar nu m-aş întoarce, e alt baschet, m-am dezvoltat în baschetul european şi îmi place mult mai mult. Nu zic că nu mi-a plăcut baschetul american, când am jucat acolo m-am integrat în jocul lor, mi-a plăcut, faptul că m-am dus şi am prins ‘unda verde’ în colegiu (avea dreptul de a arunca tot timpul la coş, spre deosebire de alte coechipiere, n.red.) m-a ajutat enorm să mă dezvolt şi clar mi-a plăcut, dar acum a trecut faza aia, mergem la următoarea.

Nu ar putea fi totuşi totuşi ca o “cireaşă de pe tort” a carierei?

Am avut o ocazie, după draft, dar nu am vrut. M-a întrebat şi agentul, a zis că nu e nicio problemă, dar i-am transmis că nu vreau, nu mă mai atrage stilul ăla…

Gabriela Marginean 2
FOTO FIBA Europe

Care e situaţia la echipa de club?

E posibil să mă întorc (la Perfumerias Avenida, cu care a semnat ulterior un nou contract pe un an, n.red.), nu este nimic oficial, aştept să văd cu ce ofertă vor veni. Am terminat în mai, la sfârşitul lui aprilie, acum îşi fac echipa, semnează cu jucătoare pentru la anul. Am avut un contract, eu nu vreau să semnez pe mai mult de un an, pe un sezon şi dacă îmi place şi clubul mă vrea, prelungim sau vedem cum facem. Dar nu mă risc cu doi-trei ani, că nu ştii ce se întmplă niciodată, clubul pică, antrenorul se schimbă, vin jucătoare cu care nu ne înţelegm pe teren, nu mai sunt bani, sunt multe chestii care se pot întâmpla şi după aceea tu rămâi cu contractul semnat iar apoi nu ai echipă, sau nu primeşti banii.

Am văzut că aţi ieşit campioane în Spania, cum au mers lucrurile pentru tine în sezon?

M-am descurcat bine, în sezon, dar la sfârşit a apărut oboseala. A fost un sezon destul de greu, am avut şi Euroligă, iar campionatul Spaniei, deşi nu e ca al Turciei, e competititv; e un altfel de baschet, te deplasezi foarte mult sus-jos, este foarte multă alergare, ceea ce în Turcia nu e. Acolo e un pic mai domol, se merge pe „cinciul la cinci”, în atac, în apărare, în timp ce în Spania este stilul ăsta ‘du-te vino’, toată lumea aleargă “ca nebunii” şi după un sezon întreg apare oboseala, apar dureri. Pentru mine a fost o alegere bună, am avut un sezon bun şi în Euroligă şi în campionatul Spaniei, chiar dacă am avut şi meciuri mai proaste. Jucam aproape de 30 de minute (pe meci, n.red.), de la 20 şi ceva de minute în sus. Am jucat în primii cinci, apoi după ce s-a schimbat antrenorul am avut câteva meciuri în care nu am început, după care iar am intrat în primii cinci. Oricum pentru mine deja că joc în primii cinci sau nu nu mai contează, când intru pe teren încerc să dau tot ce pot, nu contează că încep, când antrenorul are nevoie de mine intru şi încerc să fac tot ce pot.

Te-ai întoarce, pe viitor, în unele ţări în care ai jucat, sunt ţări care ţi-au plăcut mai mult?

În Grecia m-aş întoarce clar,  a fost frumos acolo, a fost un sezon bun din toate punctele de vedere şi în Spania îmi place mult, Turcia nu pot să zic ca şi ţară sau ca viaţă, dar ca baschet. Eu zic că în Turcia este cel mai complet campionat, au 14 echipe care se bat cap la cap, ultima echipă poate să bată Fenerbahce, nu ştii niciodată cine pe cine bate. Asta ţine de faptul că încă au bani, să aducă jucătoare, dar să vedem cât durează, pentru că şi Spania a fost acolo şi Grecia a fost acolo sus, cu un campionat super puternic, a jucat şi Ancuţa Stoenescu în Grecia. Depinde de cât de mult timp sunt bani.

În afara de oferta concretă, salarială, cât de mult contează pentru un sportiv, atunci când se transferă, ‘pachetul’, oraşul, cultura pe care o întâlneşte?

Anul trecut am fost la Kayseri, un oraş care dacă nu ar avea două mall-uri, ar fi ‘mort’. E şi Turcia, care în afară de oraşele mari, în oraşele mai mici e viaţă grea pentru noi europenii, care suntem obişnuiţi cu altceva şi ca mentalitate şi ca deschideri. Depinde, dacă echipa e bună, m-aş duce, cum m-am dus şi la Kayseri şi am stat un sezon. În rest oricum acum am şi şcoală…

Ce studiezi?

Fac un master în educaţie globală şi internaţională, în State, tot la Drexel. Am terminat psihologie şi sport management. E un program online, dar e mai diferit decât la noi. Drexel-ul merge pe sferturi, fiecare sfert are 11 săptămâni şi facem tot anul. Am două cursuri, începem miercuri, primeşti o ggroază de teme şi până marţea următoare ai o săptămână în care să îţi faci temele, să le postezi, să scrii hârtii, proiecte şi după aceea începe săptămâna a doua cu alte teme. Nu e ca la noi că mă duc o jumătate de an, nu am nicio temă şi după aceea vin câteva examene şi cu asta-basta. Săptămânal am o groază de teme, după care urmează săptămână viitoare, după care am o săptămână pauză şi încep alte două cursuri. Nu am pauză, nici vara, sunt cursuri şi atunci.

FOTO Ovidiu Cornea
FOTO Ovidiu Cornea

Ca baschetbalistă etalon în România, care evoluezi şi în Euroligă, în ce măsură mai ai disponibilitatea şi energia să te mai ocupi şi de şcoală, care presupune cum subliniai, migală şi mult studiu?

Mi s-a părut o provocare să mă duc înapoi la şcoală după cinci ani în care eram obişnuită să vin de la antrenament şi să mă uit la un film sau să citesc o carte de plăcere, să fac ce vreau eu sau dă dorm. Nu am crezut că o să fie aşa greu să mă întorc după cinci ani, dar a fost şi încă e extrem de greu. Eram în primul sfert (al anului şcolar, n.red.) şi am fost „ruptă”, nici creierul nu îmi mai era setat să citesc atât, pe săptămână am în jur de 200 de pagini  de citit şi noi mergeam şi în Euroligă, du-te în Rusia, în Franţa, călătorii, meci… Şi în săptămâna aceea trebuia să îmi fac tema, nu conta că sunt în Franţa. A fost decizia mea, nu m-am plâns, nu puteam să mă plâng, m-am organizat, nu aveam timp de nimic altceva, asta am vrut şi asta vreau să fac.

De ce ai simţit, după cinci ani, că vrei să faci (şi) asta?

Am simţit că acum e cel mai bine, că o să am 30 de ani şi totuşi baschetul nu o să dureze o veşnicie. De când termin cu baschetul – când o fi, în patru-cinci ani sau când o fi – vreau să am ceva, să reuşesc să îmi creez până atunci unele relaţii, să cunosc oameni. Dacă nu, se termină baschetul şi o să zic: ‘eu acum ce fac?’. Oricum îmi era greu, deoarece vroiam să îl termin înainte să închei cu baschetul. Dacă alegeam să îl fac anul viitor sau acum doi ani tot acolo eram, tot greu îmi era. Anul trecut am avut o groază de timp în Kayseri, cu un antrenament pe zi şi m-am dus aici (la Salamanca, n.red.), cu două antrenamente pe zi, două meciuri pe săptămână… În Turcia am gândit-o, am zis „poţi să faci şi şcoală”; poţi să faci, nu regret, nu mă plâng, dar nu este uşor, asta a fost decizia mea şi nu am niciun cuvânt împotrivă.

Este şi partea financiară o motivaţie, sau doar dorinţa de a fi implicată, de a-ți găsi un rost și dincolo de cariera de baschetbalistă?

Nu vreau să fiu pierdută, că s-a terminat baschetul şi să mă gândesc că eu ce fac… Fetele nu fac (nu câştigă, n.red.) nu ştiu cât, dacă nu eşti Taurasi (Diana Taurasi, n.red.) sau la nivelul ăla, trăieşti câtva timp din ce ai făcut, dar nu poţi să trăieşti o viaţă. Nu pot să zic că nu pot să trăiesc ani buni din ce am câştigat, dar vreau să fac ceva, să fiu implicată. Sunt atâtea lucruri pe care poţi să le faci în viaţă şi în afară de baschet. Sunt multe jucătoare care numai baschet văd şi în logica asta ar trebui să joc până am 40 de ani. Nu sunt genul. Joc până când pot să joc la acelaşi nivel, deja când o să simt că nu mai pot şi mă duc în jos, nu mai. Nu vreau să fiu una din jucătoarele despre care să se zică: ‘acum patru ani era bună, alerga, acum nu prea mai poate’. Adversarele să zică de mine înainte de meci: ‘aruncă de 3, aleargă pe contra-atac’, nu că ‘acum 3 ani alerga şi acum nu mai poate’. Vreau să fiu vorbită la fel înainte de meci, nu că înainte eram …

Sezonul ăsta au început să apară deja dureri destul de mari, nu că mă ţineau de pe teren, dar apar şi de la oboseală, am fost epuizată şi cu şcoala, poate şi mental, am avut dureri pe care nu le-am avut anii precedenţi. S-a terminat sezonul şi am fost epuizată. Am venit acasă şi încă aveam şcoală şi dormeam într-una. Corpului îi trebuie pauză, nu poţi tot timpul să ‘bagi tare’, la 50 de ani vreau să pot să umblu. Prin stilul în care joc îmi supun corpul la multe, joc cu multă pasiune, nu stau să nu mă lovesc, e greu şi pentru corp; am împlinit 29 de ani, nu mai am 20, durează mai mult până te încălzeşti, până îţi intri în formă, până începi să te mişti, nu e ca la 16-17 ani când nu trebuia să te încălzeşti, nu te durea nimic, nu să ai grijă de ce mănânci, nu conta când dormi. Acum ieşi o dată în oraş şi stai până la 3 şi îţi trebuie cinci zile să te recuperezi.

Atleţii am o alimentaţie destul de strictă din câte ştiu. Echipa vă impune ceva, sau ai tu personal o grijă specială la cum îţi organizezi dieta?

Echipa nu impune nimic, însă eu da, mi-am schimbat total modul cum mănânc. Tot timpul am avut grijă, de când sunt mică, de când aveam 11 ani mi s-a zis că nu e sănătoasă ‘Cola’ şi de atunci nu am mai pus gura pe ‘Cola’ şi pe niciun suc, tot timpul am fost foarte strictă. Dacă ştiam că un lucru nu e bun, chiar dacă îmi plăcea, îl lăsam şi puteai să îmi pui kilograme că nu le mâncam. Mi-am schimbat stilul, nu mai mănânc carne, sunt un pic spre vegan, dar nu total, cam 80%, mai mănânc câteodată şi altceva.

De ce ai făcut schimbarea asta?

Am avut ceva probleme de sănătate şi plus că anul trecut nu mai simţeam nevoia de carne şi am lăsat-o total, iar apoi cu probleme de sănătate m-am schimbat total fără niciun fel de problemă. Acum în timpului sezonului mi-a fost teamă, că nu mai mănânc nimic din făină albă, era un pic mai greu să faci toate schimbările, dar noroc că sunt şi multe produse, bio, în loc de făină albă ai făină de migdale, de năut, care toate se pot înlocui, dar trebuie să îţi pui puţin şi mintea la contribuţie. Deja lumea se întreabă: ‘nu mănânci carne atunci ce mănânci?’. Dar numai carne există? Mai mănânc iaurt, puţin, lapte nu mai beau deloc, ouă de găină nu mănânc deloc, numai de prepeliţă, sunt multe lucruri pe care le-am schimbat şi mi-a fost un pic frică, în ce măsură cu efortul pe care îl depun în timpul sezonului pot să mă menţin şi m-am simţit super bine.

Ziceai de epuizare totuşi…

Asta e pe fond psihic şi mental, nu aşa ca mâncare, mi-am înlocuit multe, am multe prafuri, tot felul de chestii, mi s-a deschis mintea la o groază de alte lucruri şi mă simt foarte bine. Îmi mai zice lumea să mănânc carne, dar nu îmi trebuie, nu îmi cere organismul. Mai mănânc peşte.

Mai ai colege în echipă, sau în echipele care ai fost şi care adoptă un astfel de stil alimentar?

Tot mai multe deja încep să nu mai mănânce carne. În generaş şi influenţez în orice echipă unde m-am dus, după cum mănânc, deja au început la sfârşitul sezonului, nici ele nu mai beau ‘Cola’, nu mai beau, nu mai mâncau, deja lumea începe să nu mai mănânce aşa multă carne. Este valul ăsta, tot mai mulţi atleţi am văzut că îşi schimbă modul de a mânca, pentru că îi ajută. Şi faptul că nu mănânci pastele alea din făină albă, care te îngreunează, te fac mult mai greu, iar ‘fără’ te simţi mult mai uşor pe teren. Eu mănânc şi mă simt uşoară după mese, nu mă simt greoaie, că mi-e somn, ci am energie, mă simt uşor.

Când ai început schimbarea?

În iulie e un an.

Dincolo de satisfacţii viaţa de sportiv are ritmul şi implicit limitările ei. Ce planuri de viitor ai, la nivel personal, te gândeşti la o familie?

Nu îmi place să zic că la 32 de ani mă căsătoresc şi o să fac 2 copii. Le iau cum vin. Ştiu că viaţa asta de atlet nu e uşoară, te mişti, te muţi din ţară în ţară, e mai greu şi pe plan personal. Dacă vrei să găseşti o cale o găseşti. Totul e de cum vrei să faci. Şi dacă ai pe cineva la distanţă şi te gândeşti că e o distanţă super mare, aşa e, dar dacă te gândeşti că ‘nu contează, facem cumva să funcţioneze’, atunci aşa o să fie. Mă gândesc la o familie, lucruri pe care toată lumea le are în plan, dar pentru mine nu e cel mai important lucru, să mă căsătoresc acuma, că deja am 29 de ani; nu, sunt multe lucruri în viaţă de care trebuie să le bucuri, pe care trebuie să le faci, nu căsătoria şi să ai copil acum e ceva fără de care nu se poate. e ceva ce toată lumea deja zice ai 29 de ani, eşti căsătorită. Nu sunt genul, nu ţin cont de presiunea altcuiva, contează eu cum gândesc, cum îmi fac viaţa mea, nu trebuie să am presiune nici de la părinţi, nici de la prieteni, nici de la nimeni.

Cât de mult ţi-a fost modelat cultura americană spiritul ăsta, mai independent?

Cred că l-am deprins pentru că am plecat la 17 ani şi l-am deprins de voie de nevoie, a trebuit să am grijă de mine. Aveam şi o temă pe chestia asta (la master, n.red.), pentru mine America m-a dezvoltat enorm, m-a ajutat să cresc pe toate planurile. Faptul că ai posibilitatea să accesezi atâta informaţie, nu neapărat libertate, dar un pic mai multă libertate decât în România şi în gândire şi în oportunităţi. Nu vreau să zic că SUA e ţara cea mai liberă, că nu e chiar aşa, dar puţin mai liberă şi în mentalitate şi m-a ajutat să mă dezvolt cum sunt eu, nu cum mă vrea societatea să fiu. Din punctul ăsta de vedere cred că America a avut, clar, influenţă mare. Am stat singură, de la 17 ani, nu mi-a fost uşor, îi vroiam pe mama, pe tata, eram în liceu, îţi era greu, îţi era dor de casă, dar te obişnuieşti cu orice, totul e să vrei şi cum îţi creezi lucrurile pentru tine.

Ce îţi place să faci, pe lângă baschet şi studiu?

Îmi place să călătoresc mult, să fiu în natură, îmi plac filmele, dar acum cu şcoala nu am mai avut timp de nimic şi acum parcă nu mai am răbdare să mă uit, mai bine nu mai vreau să văd calculator, telefon, ci să stau în natură, să călătoresc, îmi plac chestiile astea şi să învăţ ceva nou, să creşti, să înveţi ceva nou, o altă limbă.

Vorbeşti spaniolă?

O să iau nişte cursuri acasă, de înţeles înţeleg aproape tot, dar îmi e greu să vorbesc. Acum nu cred că o să dureze mult, cam o lună jumătate două, e uşoară pentru noi (ca români, n.red.). Cred că o să mă ajute şi după baschet pentru ce vreau să fac, cu cât mai multe limbi cu atât mai bine.

Ai un plan precis legat de ce o să faci după baschet?

Mi-ar place să lucrez pentru organizaţii precum Oxfam (organizaţie internaţională care luptă împotriva sărăciei din diverse zone ale globului, n.red.) un fel de UNICEF, dar nu aşa mare. Mi-ar plăcea să lucrez cu ei, nu neapărat cu ei, dar cu o organizaţie care să ajute oamenii mai săraci, care au nevoie, orice în zona asta.

Am văzut că la acţiunea lotului naţional de la sfârşitul lunii vei participa şi tu, deşi mai multe jucătoare cu experienţă au fost menajate

Sunt micuţe aproape toate (jucătoarele convocate, n.red.) tinere, antrenorul mi-a zis că dacă vreau să merg sunt binevenită, dacă mă simt obosită nu. Nu vreau să le las chiar singure, a zis şi antrenorul că l-aş ajuta, ar avea şi fetele un pic de cineva, să nu fie de capul lor. Fetele mai mari, sau cu experienţă sunt lăsate libere, puteam şi eu, dar nu am vrut să fie chiar singure, mai ales că sunt multe micuţe care vin pentru prima dată şi totuşi e altfel când e şi altcineva mai mare, mai sunt Eli şi Sonia (Elisabeth Pavel şi Sonia Ursu, n.red.), care sunt la lot de câţiva ani. Parcă e util să ai un pic pe cineva mai mare de cine să asculţi, să nu te duci la lot şi să îţi faci de cap. Mai ales în cazul celor mici, care trebuie îndrumate un pic, să se înveţe cu lotul mare.

Urmăreşti ce se întâmplă în campionatul românesc?

Mai urmăresc din când în când, jucătoarele de la noi trebuie să muncească mai mult, să fie pe teren, să îşi câştige locul, că dacă nu, sunt şase străine care au fost plătite şi aduse să joace. Cred că această concurenţă le creşte şi lor (româncelor, n.red.) un pic nivelul. Şi româncele noastre – ştiu că a fost regula cu o româncă pe teren şi mai este şi la anul, e puţin mai greu că e doar o româncă –  trebuie să se bată pentru locul ăla, cred că şi la antrenamente te ajută să ai jucătoare bune cu care să te antrenezi, te ajută să creşti. Dacă te antrenezi cu copile mici, degeaba…

Crezi că baschetul feminin ar merita mai multă vizibilitate, mai aporopită de cea de care se bucură cel masculin?

Clar, noi vrem să fim la acelaşi nivel cu băieţii, dar e ca peste tot, femeile se bat tot timpul să aibă aceleaşi egalităţi şi drepturi cu bărbaţii, clar a crescut şi am evoluat, dar nu ştiu dacă o să putem vreodată să fim la acelaşi nivel.

E frustrant să ştii că sunt probabil diferenţe importante între sumele cu care sunt plătiţi baschetbaliştii şi baschetbalistele?

Când sunt plătiţi milioane, deşi depui poate mai multă muncă şi faci poate nici măcar 10% din ce fac ei, totuşi e frustrant, dar dacă stau să mă gândesc numai la asta… Încerci să faci ce-i mai bun cu ce ai, unde eşti şi să fi fericit cu ce ai, nu te compari cu alţii.

Ce amintiri mai ai de la “U” Cluj, aici ai debutat? Care a fost primul meci la senioare?

Cred că am jucat primul meci cu Târgovişte, când aveam 16 ani, într-un turneu, atunci a înscris primul coş. Cea mai de preţ amintire este când am jucat cu “U” în Eurocup şi am dat 9 puncte, aveam tot 16 ani.

 

 

 

 

 

Joma - JSport.roJSport.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.