foto: gsp.ro
Au trecut mai bine de trei luni de când Remus Câmpeanu, unul dintre reprezentanții de seamă ai fotbalului pe care l-au savurat părinții și bunicii noștri, ne-a părăsit. Timp de 82 de ani a driblat infinite obstacole peste care a dat pe acest teren numit viață. Cea mai mare parte a carierei sale a fost legată de un singur club, Universitatea Cluj, unde a ocupat și funcția de președinte după ce și-a agățat ghetele în cui. A strâns 328 de partide și a marcat trei goluri în tricoul “Șepcilor Roșii”. Unul dintre cele trei goluri l-a marcat în finala Cupei României din 1965, când formația ardeleană a învins-o cu 2-1 pe Dinamo Pitești (actuala FC Argeș) și a câștigat singurul trofeu din istoria sa. “Când spui Universitatea Cluj, spui Remus Câmpeanu, iar eu sunt mândru că sunt nepotul lui”, mi-a povestit Septimiu Câmpeanu, un alt jucător reprezentativ al echipei de pe malul Someșului, într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru Look Sport în ziua înmormântării fostului fundaș. Ar fi încă multe povești de spus despre Remus Câmpeanu, dar în rândurile care urmează mă voi rezuma la câteva episoade în care am avut ocazia de a dialoga cu legendarul apărător clujean. L-am cunoscut în 2016, la finalul lunii iulie. Îl sunasem cu o zi înainte și a acceptat să-mi acorde un interviu la el acasă, deși vorbise cu mine pentru prima dată. Locuia pe strada Vasile Alecsandri, o străduță îngustă, aflată la câteva minute de mers pe jos de Primăria și Parcul Central din Cluj-Napoca. Am coborât în stația Memorandumului, dintr-un autobuz care venea dinspre Mărăși, am mers înainte și la scurt timp am luat-o la dreapta pe a treia stradă perpendiculară cu cea principală. Undeva în capătul acestei străduțe se afla un mic imobil construit cu mult timp în urmă. Ca să vă faceți o idee, Remus Câmpeanu locuia pe Vasile Alecsandri încă din 1959. Deci, clădirea unde se afla locuința sa avea o lungă istorie. Ca să revin la povestea mea, după ce am ajuns în capătul străzii Vasile Alecsandri am văzut o plăcuță unde scria numărul 10. La acest număr îmi precizase cu o zi înainte că se situează apartamentul său. Am bătut la ușă, iar după câteva secunde mi-a răspuns soția lui Remus Câmpeanu. M-am prezentat, dar nici nu am apucat să termin că l-a și chemat din casă. Nea Remus m-a poftit apoi înăuntru, unde a fost foarte ospitalier. M-a întrebat dacă nu doresc și eu o cafea, ținând cont că era ora 10 dimineața. Am acceptat și în timp ce gustam din cafeaua adusă pe tavă de soția sa, atât pentru el, cât și pentru mine, m-am făcut comod în sufragerie. Acolo am observat multe obiecte strâns legate de trecutul lui Remus Câmpeanu: fotografii, dar mai ales fanioane (unele cu embleme ale echipelor pe care le-a înfruntat în calitate de jucător al Universității Cluj). Odată ce am început interviul, ochii parcă i s-au luminat. Rememora cu atâta luciditate și bucurie anii tinereții, anii în care a reprezentat cu mândrie culorile clubului de care a fost de nedespărțit. Chiar dacă era un personaj de referință al fotbalului românesc, în nici un moment nu te privea de sus. Căuta să demonstreze că atitudinea primează întotdeauna, indiferent de situație sau de statutul social. Dovadă că nu vorbea în termeni jignitori față de persoane care poate i-au greșit de-a lungul activității sale sportive. Nu avea nicio rezervă în a spune că “erau alți fotbaliști mai valoroși care să îmbrace tricoul echipei naționale”, cu toate că putea spune la fel de bine că merita o șansă și de ce nu ar fi meritat-o? Își amintea cum tinerii din alte orașe, unde Universitatea Cluj venea în calitate de echipă oaspete, se atașau de echipa unde juca. În special studenții, având în vedere că Universitatea Cluj era și este o echipă legată de mediul universitar, o echipă unde au evoluat mulți studenți. Își amintea cu bucurie de Nicolae Dobrin, unul dintre fotbaliștii de legendă pe care i-a înfruntat pe teren, inclusiv în finala Cupei României din 1965, despre care am vorbit la început. Vorbea despre respectul pe care îl arăta jucătorilor de valoare, cum era și Dobrin, prin deposedări elegante, prin momente unde violența nu își avea locul și nici rostul. În fond, performanța nu se rezumă doar prin înfăptuirea ei, ci și prin felul în care a fost înfăptuită. Vorbea despre rivalitatea cu CFR Cluj, o rivalitate pur sportivă, care începea și se termina pe teren. Dădea mereu o notă de optimism prin mesajele sale, cu toate că momentul în care îmi acorda interviul nu era tocmai bun pentru Universitatea. Echipa o luase de la zero, din Liga a IV-a. Părea un dialog interminabil, datorită luxului de amănunte pe care Nea Remus mi le relata. Două ore și jumătate, dacă nu trei, a durat interviul, la finalul căruia am recitat o poezie mai mult de satiră, asta datorită situației nu tocmai bune în care se regăsea fotbalul românesc la momentul respectiv. Nu erau cele mai strălucite versuri, dar Nea Remus a fost impresionat și mi-a strâns mâna. Nu era întâmplătoare reacția sa. Unul dintre colegii săi de suflet, Zoli Ivansuc, alături de care a scris istorie la Universitatea, avea o mare pasiune pentru citit și pentru recitat poezii. După ce mi-am luat la revedere, am pornit spre casă pentru a transcrie interviul. Fiind în presă de doar câteva luni și la a doua experiență în acest domeniu, m-am pierdut puțin în detalii și am scris un material destul de lung pentru un ziar local cum este ZIUA de CLUJ, unde lucram atunci. Cea mai potrivită variantă era cu siguranță publicarea interviului în mai multe episoade, pentru a fi mai ușor de citit. Era păcat ca o poveste atât de interesantă să se piardă prin zecile de articole de ziar. Această lecție am învățat-o odată cu trecerea timpului și chiar mi-a folosit. Revenind la povestea mea, după trei sau patru săptămâni de la acel interviu l-am revăzut pe Remus Câmpeanu pe stadionul CMC din cartierul Gruia, un stadion lăsat în voia sorții dacă se poate spune așa, pentru că nu se regăsea chiar în cele mai potrivite condiții pentru un teren de fotbal. Micul stadion cu o tribună aproape dezafectată se afla în apropierea hotelului Belvedere. Sunt curios cum arată acum, pentru că nu am mai călcat pe acolo de ceva timp. Timp de două zile, Universitatea Cluj a organizat trialuri pentru a găsi jucători alături de care să atace promovarea în Liga a III-a. La un moment dat și-a făcut apariția și Nea Remus. La cei 77 de ani pe care îi avea atunci, era la fel de preocupat de viitorul echipei unde s-a afirmat în tinerețe. Prin calmul cu care și-a luat telefonul de pe jos, după ce îl scăpase în momentul când urca spre tribună, demonstra că nu lasă nicio persoană sau fapt să-i tulbure liniștea interioară. Odată ajuns în tribună, s-a așezat într-un loc mai retras și i-a urmărit pe tinerii jucători care ar putea fi opriți în lotul echipei. M-am apropiat de el și preț de câteva minute mi-a împărtășit din nou valorile după care s-a ghidat generația din care a făcut parte. Un set de valori în care fotbaliștii, antrenorii și publicul erau foarte uniți, iar această unitate le oferea putere și motivație în momentele grele, iar în cele bune capacitatea de a fi cu picioarele pe pământ. Tot în 2016, l-am văzut la începutul lunii noiembrie în Parcul Sportiv “Iuliu Hațieganu”, cu ocazia inaugurării unui nou teren de antrenament. Tonul vocii sale transmitea mult optimism. Fotbaliștii echipei unde a evoluat cu zeci de ani în urmă dispuneau acum de condiții mai bune la ședințele de pregătire. Ba mai mult, parcursul din Liga a IV-a, unde Șepcile Roșii câștigau meciuri pe bandă rulantă, anunțau o binemeritată promovare la finalul acelui sezon. O lună mai târziu, Câmpeanu era oaspete de onoare la o mică petrecere organizată de membrii cotizanți ai clubului, care s-a ținut la Hotelul Napoca, aflat destul de aproape de Parcul Central și Cluj Arena. Am rămas din acea seară cu o minge semnată chiar de legendarul apărător. Până la finalul campionatului, l-am mai văzut de nenumărate ori pe Cluj Arena, la meciurile Universității, într-un loc mai retras, așa cum s-a întâmplat și la trialurile organizate pe CMC. Prezența sa pe stadion m-a determinat să fac o paralelă cu viața lui Sir Bobby Charlton, ultimul fost mare atacant la Manchester United. Charlton are 83 de ani și de foarte multe ori îl vedeam pe Old Trafford atunci când urmăream partidele “diavolilor” la televizor. Viața l-a pus la grea încercare în 1958, când a trecut printr-un accident aviatic alături de colegii săi, o parte dintre ei părăsind această lume în urma tragediei. 10 ani mai târziu, Charlton le-a onorat memoria cucerind după o finală cu Benfica Lisabona prima Cupă a Campionilor Europeni din istoria lui Manchester United. Atașamentul profund față de acest club, prieteniile pe care le-a legat, fanii care l-au ovaționat, toate aceste lucruri i-au oferit un motiv ca să meargă mai departe, indiferent câți ani treceau de la debutul în tricoul echipei, indiferent câți ani treceau de la retragerea din activitate. Venind pe stadion și acum, la mai bine de opt decenii de viață, Charlton are un motiv în plus de a trăi, de a mai fi alături încă multă vreme de oamenii care l-au apreciat, de locurile unde s-a afirmat. Exact în aceeași situație s-a aflat și Remus Câmpeanu, fostul fundaș găsindu-și vigoarea prin prezența la toate evenimentele care o aveau în prim plan pe Universitatea Cluj. La finalul lunii noiembrie a anului 2016, când Universitatea încheiase turul campionatului din Liga a IV-a, Remus Câmpeanu i-a fost alături lui Nicolae Szoboszlay la lansarea cărții “Ultimul cavaler al fotbalului romantic”, pe care fostul meu coleg de la Look Sport, Cristian Aszalos, i-o dedicase. Szoboszlay era ultimul supraviețuitor din echipa Universității Cluj care a jucat în timpul exilului de la Sibiu, cauzat de pierderea unei mari părți a Transilvaniei de către România în urma Dictatului de la Viena. Același Szoboszlay era ultimul supraviețuitor din al doilea sezon al echipei CSCA București (denumirea clubului Steaua București în stagiunea 1948-1949) în Divizia A și din primul Derby de România cu Dinamo. Pentru Câmpeanu, Szoboszlay a fost un adevărat mentor în cariera sa. La fel s-a întâmplat și în cazul unei alte legende a fotbalului românesc, Ioan Ovidiu Sabău. Szoboszlay a decedat la începutul anului 2019. Fostul portar avea 93 de ani. Am avut șansa de a-i strânge mâna la acea lansare de carte și de a-l revedea o dată în Parcul Central, iar altă dată în Parcul “Iuliu Hațieganu” citind un ziar. În ultimele două cazuri am fost foarte surprins că mă salută chiar dacă nu mă cunoaștea foarte bine. Faptul că își amintea de atât de multe persoane, unele de referință, altele mai puțin celebre, este de-a dreptul remarcabil. În luna iunie a anului 2017, pe același Remus Câmpeanu l-am văzut mărșăluind alături de suporteri cu ocazia primului meci din barajul de promovare în Liga a III-a, cu echipa maramureșeană Lăpușul Târgu Lăpuș. Acel marș a început din Piața Unirii și nu s-a oprit până la Cluj Arena, unde avea să se dispute partida. Țin minte că am realizat o corespondență de la fața locului pentru ZIUA de CLUJ, prin fotografii, filmări și relatări scrise pe care le-am livrat cu ajutorul telefonului. Partida s-a terminat la o diferență categorică pentru “Șepcile roșii”, 8-0. Emoții nu au existat nici în retur, clubul ardelean câștigând meciul cu 6-0. L-am revăzut pe Remus Câmpeanu de multe ori și în Liga a III-a, tot pe Cluj Arena, într-un loc mai retras, așa cum obișnuise și la alte dueluri de pe teren propriu ale Universității. Cluj Arena a fost, de altfel, și ultimul loc unde l-am mai întâlnit cât a trăit. Nu mai rețin dacă spre finalul anului 2017 sau prin martie 2018. În primăvara anului 2019 am mai vorbit de două ori la telefon, solicitându-i un nou interviu, pentru revista Elita României, cu care aveam o colaborare la momentul respectiv. În primul apel am convenit să-l contactez din nou peste o săptămână pentru a stabili data și locul interviului. Din păcate, la al doilea apel mi-a transmis că se internează și astfel era în imposibilitatea de a-mi mai acorda interviul. I-am urat multă sănătate și am sperat că vor veni din nou zile însorite pe strada sa. Dar m-am luat cu munca mea de la televiziune, m-am axat pe diferite subiecte, și nu l-am mai sunat de atunci, lucru pe care acum îl regret. Tot în 2019, dar spre sfârșitul anului, Remus Câmpeanu s-a lovit de alte probleme. Imobilul în care se afla apartamentul unde locuia a fost retrocedat și a trebuit să se mute. Simplu nu a fost. În acele momente părea abandonat de clubul unde a activat și de care s-a atașat pentru tot restul vieții. Până la urmă, sprijinit și de oficiali ai echipei clujene, Remus Câmpeanu s-a mutat într-un apartament închiriat. Acolo avea să stea până a redevenit coechipier cu Zoli Ivansuc (al doilea marcator al Universității în victoria din finala Cupei României cu FC Argeș, din 1965), așa cum îi plăcea lui Remus Câmpeanu să vorbească despre momentul când va pleca dintre noi, într-un interviu acordat site-ului Actual de Cluj. Despre dispariția lui Remus Câmpeanu am aflat într-o seară de sâmbătă, la începutul lunii aprilie a acestui an, dintr-un articol publicat de fostul meu coleg de la ZIUA de CLUJ, Ionel Lespuc. Cu doar o săptămână înaintea dispariției lui Remus Câmpeanu părăsea această lume și soția sa. Intervalul atât de scurt în care au plecat amândoi mi-a amintit de două versuri pe care le-am văzut în Casa Memorială a lui Tudor Arghezi din București. Poetul îi dedicase aceste versuri soției sale cu puțin timp înainte de a muri: “Mă chemi din depărtare și te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”. În ziua când Universitatea Cluj și-a luat rămas bun de la Remus Câmpeanu, parcă și cerul suspina din pricina dispariției celui care a înscris unul dintre golurile studenților în finala Cupei României din 1965. Soarele strălucea în timpul înmormântării, dar un vânt nu tocmai prietenos și oarecum răcoros m-a obligat atât pe mine, cât și pe alți colegi din presă, suporteri, rude ale fostului fundaș și alți participanți să ne îmbrăcăm mai gros. Cuvintele rostite de preot nu transmiteau tristețe, ci mai degrabă pilde care să ne ghideze pe tot parcursul vieții, care să ne conștientizeze că fiecare moment trebuie prețuit, că e foarte important cum trecem prin viață și ce lăsăm în urma noastră. Cum vom fi văzuți de generațiile următoare, aș mai completa eu. La finalul ceremoniei, în care am descoperit o mulțime de nume ale personalităților sonore din diferite domenii care sunt îngropate în Cimitirul Central, Septimiu Câmpeanu mi-a făcut un rezumat foarte frumos al vieții unchiului său, pe care l-am redat la începutul acestui articol. Nu voi încheia materialul fără a veni și cu o completare a interviului pe care mi l-a acordat în acea după amiază de aprilie, pentru Look Sport: “Ce mi-a dat el în viață, ca îndrumări, m-a ajutat să-mi fac și eu drumul. Am văzut în mine un mare talent în fotbal. Când eram deja o mare speranță la <U> mi-a spus că talentul nu înseamnă nimic dacă nu este și o muncă multă în spatele acestui talent”. Aceste declarații s-au materializat pe deplin. Septimiu Câmpeanu a evoluat în două rânduri la Universitatea Cluj (1974-1982, respectiv 1984-1988), unde a înscris 149 de goluri. În intervalul 1982-1984 a îmbrăcat tricoul Stelei, pentru care a marcat 21 de goluri. *Acest material a fost publicat și pe site-ul pdsport.ro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.