Pentru fotbalul românesc, 15 noiembrie va rămâne o pagină amară din istoria echipei naționale.
Chiar dacă opinia publică era obișnuită sau mai bine spus resemnată cu ideea că edițiile de Campion Mondial se desfășoară fără tricolori, în sufletul unor suporteri mai exista o oază de speranță.
Pornită din urna a patra, într-o grupă dificilă (cu Olanda, Turcia, Ungaria, Estonia și Andorra), selecționata condusă de Victor Pițurcă a terminat pe un surprinzător loc doi. Bilanțul nu a fost rău deloc: 6 victorii, un egal și trei înfrângeri. Se putea și mai bine, dacă e să ne amintim de deplasarea de la Budapesta ori de prima confruntare cu ”Portocala Mecanică”.
15 ani se făcuseră în toamna lui 2013 de la ultima participare a României la cel mai râvnit turneu din sportul rege. Este vorba de Cupa Mondială organizată de Franța, în 1998, gazdă care va și câștiga întrecerea în premieră. România – cu Hagi, Dan Petrescu, Adrian Ilie, Ciobotariu, Popescu și alți componenți ai ”Generației de Aur” – s-a oprit în optimi, după un 0-1 în fața Croației.
Cei mai optimiști oameni ar fi spus că un astfel de chin ar trebui să se termine. Și ce loc era mai potrivit pentru înfăptuirea unui obiectiv atât de măreț decât Atena? După cum spune o vorbă din bătrâni ”Să speri nu costă nimic”. Și exact așa s-a întâmplat, unii au sperat. Asta până la fluierul de start.
Pe tărâmul unde s-au născut legende ale unor zei de temut – precum Poseidon, Atena, Zeus sau Herra – tricolorii au simțit pe propria piele tunetele și fulgerele care izbucneau din ghetele unui atacant legitimat la Olympiacos. Îl chema Kostas Mitroglou, fotbalist cu 11 goluri înscrise pentru echipa sa în stagiunea precedentă, când s-a încoronat campion al Greciei alături de colegii săi. Spațiile libere găsite în apărare și o centrare care l-a adus într-o poziție de unu la unu cu Lobonț i-au oferit internaționalului elen prilejul de a deschide scorul. Fundașii Goian și Gardoș erau dezamăgiți de faptul că nu au reușit să-l oprească pe vârful ager al Greciei.
Reacția tricolorilor a fost pe măsură. Cinci minute mai târziu, România a obținut o lovitură liberă, care i-a ridicat în picioare pe toți oamenii care urmăreau partida cu sufletul la gură pe micile ecrane. Torje a executat faza fixă, Bogdan Stancu s-a înălțat și a reluat mingea direct în plasa gazdelor, goalkeeperul lor neavând nicio scăpare.
Sarea și piperul s-au infiltrat, însă, din nou pe mesele tricolorilor. Apărarea a fost prinsă pe picior greșit pentru a doua oară, Salpingidis a primit o pasă în careu și a condimentat bine de tot farfuria lui Lobonț.
Cina era oricum amară pentru echipa națională, mai amară ca niciodată, însă jucătorii antrenați de portughezul Fernando Santos au scos și ardeii iuți. Mitroglou a mai vrut încă o reprezentație, una care întrecea și cele mai strălucite scenarii ale regizorilor de la Hallywood. Samaras a bătut o lovitură liberă, mingea s-a lovit de un coechipier, apoi a ajuns la Mitroglou, care l-a învins pe Lobonț cu un șut magnific din voleu. De unde atâta poftă de goluri pentru atacantul lui Olympiacos? Până în acea seară număra pe degete golurile înscris la selecționata de seniori a Greciei. Dubla cu România, la care se mai adaugă și reușita din retur, l-au adus însă la cota 8.
Marica (autor a cinci goluri în grupa de calificare), Grozav, Tănase, Maxim sau Cociș au fost de nerecunoscut în furtuna care s-a dezlănțuit la Atena. Nu au stat mai bine nici restul componenților, însă Grecia nu era o echipă invincibilă, nu era un adversar de temut pentru Bătrânul Continent. Pur și simplu aveau un joc eficient, un antrenor capabil, fotbaliști cu calitate, însă nu erau nici pe departe adversarul de care nu poate trece nimeni. Returul s-a încheiat 1-1, egal datorat unui autogol semnat de Torosidis.
România putea obține rezultate importante în acea perioadă. Definitorii rămân victoriile cu Ungaria de acasă (3-0), Turcia în deplasare (1-0), sau cu Estonia în dublă manșă (2-0, 2-0). Un lucru ce lipsea la vremea respectivă era constanța în rezultate. Un alt factor era incapacitatea de a gestiona meciuri decisive. Ar mai fi de spus că jucătorii care au dus-o pe FCSB în optimile Europa League ori în grupele Champions League nu dădeau același randament atunci când erau convocați. Să fi fost vina lor, să fi fost vina lui Victor Pițurcă? Adevărul este undeva la mijloc. Cert e că România a ratat un turneu final pe mâna ei.
Astăzi se vorbește despre cât de important ar fi ca România să se afle în urna a doua pentru preliminariile Mondialului din 2022. După tot ce s-a întâmplat în ultimii 12 ani, parcă nu mai contează atât de mult urnele valorice. Cel puțin la nivelul echipelor naționale. În 2013, România obținut un loc doi, dar a pierdut barajul, având șansa a patra la debutul campaniei. În 2017, România s-a clasat pe locul patru (sub Polonia, Danemarca și Muntenegru), atenție, după ce picase în prima urnă.
Ca o curiozitate, tot într-o zi de 15 noiembrie, dar în 2011, România învingea Grecia într-o partidă de pregătire. Scorul a fost, ghici, 3-1 (același scor înregistrat și pe 15 noiembrie 2013, dar invers).
